Feeds:
Articole
Comentarii

The Go Master/Wu Qingyuan

The Go Master/Wu Qingyuan, un film care mi-a oferit mai mult decît o versiune cinematografică a mai popularului Hikaru no Go. Mă aşteptam să asist la discuţii savante despre caracterul nepămîntean al partidelor lăsate în urmă de acest mesager al zeilor abandonaţi demult în cărţile de poveşti şi care, iată, cînd nimeni nu se mai aştepta, îşi făceau încă o dată simţită respiraţia lor de foc. De fapt, toate acestea constituiau deja orizontul de aşteptare al celor îndrăgostiţi de Go, al celor pentru care Go-ul face parte din cultura şi istoria lor personală. Toţi aceştia nu doreau decît să li se confirme că Dumnezeul Go-ului există, că Go Seigen a fost trimisul său pe pămînt. Însă este meritul regizorul chinez Zhuangzhuang Tian de a se fi ridicat peste foamea de legendă a unui public mult prea condiţionat, ce-i drept, de o lume materialistă, în care dreptul de a visa a devenit lux. Şi cum să faci un asemenea film despre cel care, fiind recunoscut ca geniu al Go-ului, a refuzat să participe la disputarea titlului Honinbo în ciuda faptului că întreaga lume a Go-ului acelor ani recunoştea că fără el nu există o adevărată dispută pentru titlu. Pur şi simplu se simţeau aproape ridicoli să pretindă că îşi dispută un titlu care nu putea fi decît al celui care transformase o tradiţie de sute de ani într-o introducere. Vedem mari nume ale Go-ului modern cum se privesc peste goban, realizînd că fuseseră reduşi la rangul de simpli oficianţi ai unui ritual. Jocul de Go în sine este un ritual, iar cel care-si adjudeca titlul de Honimbo era recunoscut la modul simbolic ca mesager al zeilor, pentru că ce altceva este fiecare treaptă de ascensiune către lumea celestă dacă nu un mesaj divin, o revelaţie? Oamenii nu-şi pot clădi singuri scara către zei. Scara către zei nu poate fi decît revelată. Iar Go Seigen, încă de la începuturile sale în Go, părea a nu fi făcut altceva decît să coboare pe această scară. Ce rost avea pentru el disputarea unui titlu şi a unei condiţii care-i erau predestinate? Întîmplarea (?) a făcut ca această partidă pentru titlul Honinbo să se dispute în proximitatea Hiroshimei, oraş de mai mică importanţă economică şi, prin urmare, mai puţin expus bombardamentelor care măcinau capitala Tokyo în acel an. Ce a urmat este surprins cu o rară ştiinţă a dozării dramatismului. Gobanul se lumineaza brusc. O lumină de un alb incandescent izbucneşte dintre pietre, copleşindu-ne vederea, fiinţa. Partida se reia după ce, pentru o clipă, istoria încetează. Cei prezenţi îşi acoperă capetele cu glugă. Asistăm la înmormîntarea unei epoci.

Filmul mizează pe tema dezrădăcinării, a alienării, a căutării unui timp şi a unei identităţi pierdute. Personajul Go Seigen este măcinat de crize de claustrofobie existenţială. Îl vedem zvîrcolindu-se în camera sa, precipitîndu-se ca un om bătut, care încearcă să scape de agresori, către uşă, către afară. Dar cerul nesfîrşit pare la rîndu-i un perete de sticlă care-l striveşte. Îl vedem evoluînd stîngaci pe culoarele acestei lumi. Indiferent cum se numeşte, China, sau Japonia, lumea îi este deopotrivă de străină. Tema geniului şi a inadaptării. De fapt, personajul Go Seigen nu trece din China în Japonia, ci din lumea pură a Go-ului în lume. O lume de care nu s-ar vrea prins, căreia încearcă să-i reziste, de care nu s-ar vrea contaminat, dar care sfîrşeşte prin a-l ucide. Momentul morţii sale ca zeu şi al naşterii sale ca muritor coincide cu înfrîngerea sa pe goban. O înfrîngere prefaţată de un banal accident rutier, în urma căruia personajul nostru îşi pierde … credinţa. El mărturiseşte că, după accident, se simţea gol în faţa gobanului, că zeul victoriei îl părăsise. De fapt, ceea ce-l poate anima pe om este dorinţa victoriei, spiritul competiţiei, adică tot ceea ce personajului Go Seigen îi fusese pînă atunci cu totul indiferent!

Filmul prezintă avatarurile religioase ale personajului, care, dominat interior de certitudinea alterităţii şi a inefabilului unei experienţe al cărei subiect fusese el însuşi, caută să o recîştige prin mijloace mistice. La 11 ani, pe baza partidelor sale notate, fusese declarat de către maestrul Segoe () ca fiind încarnarea lui Shusaku. Iar cine este măcar în parte familiarizat cu tradiţia mentalului japonez (atît de ancorat în zen, shintoism, animism) va înţelege ca maestrul Segoe nu făcea o simplă metaforă. Dar încercările personajului GoSei de a-şi recîştiga paradisul se văd sortite eşecului pînă într-acolo încît ajunge în pragul sinuciderii. Abia cînd viaţa îi este ameninţată brutal de ororile războiului, abia atunci se agaţă cu înverşunare de ea, pentru că, în fond, cea mai mare filosofie atît pe goban cît şi în viaţă, este să supravieţuieşti. Maestrul de Go are ceva din sobrietatea unui Hai Ku : prin mijloace minime ţi se transmite foarte mult. Adică aşa cum se întîmplă în Go.

13 nov. 2007, Codrin V. Smirnoff